Ratusca cea urata (partea a II-a)

Ratusca cea urata (partea a II-a) Toti o batjocoreau, toti o alungau, nici macar fratii sai nu o crutau. Ei erau cei care se purtau cel mai urat cu ea, caci nu le semana. Atunci mama rata fu nevoita sa o alunge pe ratusca, spunandu-i cu lacrimi in ochi, ca ii va fi mai bine departe de toate aceaste rautati. Ceea ce nu stia ea era ca suferitna o va mai urmari mult timp pe biata ratusca. Dar nu avu incotro, isi lasa capul in piept si, cu ochii in pamant, pleca spre nicaieri. Peste tot intampina acelasi tratament si asa, deznadajduita petrecea singura pe lac, cat era ziulica de lunga. Asa azi, asa maine, vara nu mai era vara, toamna trecuse si ea si intr-o noapte, o prinse inghetul pe sarmana, in mijlocul lacului. Noroc ca trecu pe acolo un gospodar si o lua mai mult moarta decat vie. O duse acasa la cei doi copii ai sai, care fura incantati sa o primeasca si sa aiba grija de ea. Pentru prima data in viata ei, ratusca fu fericita. Dar aceasta nu dura mult, caci a doua zi, cand cei ai casei o lasara singura, niste soareci obraznici, dadura degraba iama in branza. Cand ea le atrase atentia sa nu mai manance ceea ce nu le apartinea, acestia incepura cu batjocura, cu care, fie vorba intre noi, ratusca era foarte obisnuita. Dar ce-o mai ocarara, aruncand in ea cu tot felul si facand un mare deranj in toata casa. Cand usa se deschise, lasii soareci o si tulira, lasand-o pe nevinovata ratusca in mijlocul dezastrului. Apoi, ce avea sa-si inchipuie gospodina, care vazu numai negru in fata ochilor?!?‚  Bineinteles, ca autoarea urgiei, nu putea fi alta decat ratusca. Si asa, ratusca noastra, fara noroc fu gonita si de aici. Pare-se ca aceasta ii era soarta si pleca iarasi prin nameti, agale, unde vazu cu ochii. Iar sufletul ii era tot mai strans si nefericirea tot mai mare. Dar nu mai trecu mult si iata si primavara! Se simtea ciudat. Crescuse. Puful gri se transforma in niste minunate pene albe ca zapada. Aripile ii erau acum mari. Dar, ce sa vezi, putea sa zboare!!! Facu o pirueta prin aer, cu inima plina de bucurie si nu foarte departe zari cateva lebede jignite ca nu le baga in seama si ca statea aparte. O considerara, increzuta, infumurata ca nu li se altura. Foarte mirata, de reactia lebedelor, ratusca cea urata isi vazu oglindit in apa chipul. Si, ce sa vezi?! Nu-i venea sa creada!!! Era un lebadoi de toata frumusetea, pe care toti il invidiau pentru cat putea fi de aratos... In scurt timp, ratusca noastra cea urata ajunse conducatorul lebedelor, caci dobandise multe, multe calitati, in tot acest timp de prigonire si singuratate. Sufletul i se calise, inima ii era buna si umila, iar frumusetea-i nu se putea descrie in cuvinte. Toti il iubeau si il respectau. Suferintele ii fura in sfarsit, rasplatite din plin. Dragii copii, sper ca v-a placut povestea ratustii ce s-a dovedit a fi lebada. Desi la inceput trista, aceasta poveste este pretioasa, caci ne transmite multe, multe invataminte. Vizionare placuta!