Crizele Erikson

Multi dintre psihologii de azi, cand examineaza dezvoltarea umana, acorda atentie crizelor Erikson. Erikson a fost primul care a spus ca dezvoltarea continua si dupa adolescenta, o idee care a fost total noua pentru timpul sau (1902-1994). El descria dezvoltarea ca o serie de “crize” prin care trebuie sa treaca o persoana pentru a ajunge la etapa urmatoare.

Prima criza este “incredere” versus “neincredere”, care are loc la nastere pana pe la aproximativ un an.

Aceasta criza se produce din cauza ca bebelusii sunt total dependenti de ingrijitorii lor, in acest stadiu.

Copiii isi dau repede seama daca ingrijitorii vor raspunde nevoilor lor rapid, eficient si cu dragoste.

Daca ingrijitorii corespund nevoilor lor, ei vor vedea lumea ca un loc sigur si de incredere.

Daca, pe de cealalta parte, ingrijitorii lor nu se ridica le nivelul nevoilor, ei vor vedea lumea ca un loc rau si nedemn de incredere, devenind atasati, in mod nesigur, de ingrijitorii lor si facandu-si griji despre lume, in general.

A doua criza este “autonomie” versus “rusine si indoiala”, care apare la copii pe la varsta de 1-3 ani. Aceasta criza apare deoarece copilasii isi dau seama ca sunt persoane diferite, pana in acest moment nefacand distinctie intre ei si parintii lor.

Astfel, incepe lupta pentru independenta, fiindca au nevoie sa afirme ca sunt, de fapt, oameni diferiti.

Cu toate acestea, ei incep sa simta si indoiala, in cazul in care isi afirma independenta, parintii lor ii vor lasa singuri, in pace? Parintii nu ii vor mai placea sau nu vor mai raspunde nevoilor lor?

Copiii trebuie sa invete sa fie persoane diferite trecand peste aceste sentimente de vinovatie, de a se separa de parinti, pentru a depasi aceasta criza.

A treia criza este “initiativa” versus “vina”, care apare la varste cuprinse intre 3-6 ani. La aceasta varsta, copilul incepe sa demonstreze capacitatea de a gandi si de a planui si sa aiba o personalitate mai clara.

Vor arata mai multa agresivitate si afirmare. Daca simt ca nu reusesc sa organizeze activitati simple sau daca nu simt ca au sensul scopului, s-ar putea sa simta vina.

A patra criza este “industrie” versus “inferioritate”, care apare la 6-12 ani. La aceasta varsta, copiii sunt la scoala si incep sa se compare unii cu altii. Muncesc destul de mult?

Reusesc la fel de bine ca alti copii? Copiii care se percep ca muncind rezonabil de mult si reusind ca alti copii, vor depasi aceasta criza. Cei care se percep ca nereusind sa se descurce foarte bine, vor avea, probabil, sentimente de inferioritate.

A cincea criza este “identitate” versus “confuzia rolului”, care apare la varste cuprinse intre 12-18 ani. Adolescentii sunt adesea portretizati ca “incercand sa se gaseasca”.

Si, in multe cazuri este adevarat. Adolescentii au nevoie, de obicei, sa examineze ce cred si simt cu adevarat despre lumea din jurul lor, in loc sa accepte automat ce au fost invatati ca si copii.

Asadar, adolescentii trebuie sa afle care este rolul lor si ce “credinte” si valori au. Daca nu pot decide care este rolul lor, apare aceasta “confuzie”, iar aceasta confuzie se poate prelungi si dupa varsta de 18 ani.

A sasea criza este “intimitate” versus “izolare”, care apare intre 18-30 de ani. In acest stadiu, tinerii adulti trebuie sa-si gaseasca un partener de viata, sa aiba o familie si sa inceapa o cariera.

Daca tinerii adulti nu-si gasesc un partener si nu-si indeplinesc nevoile familiale si dorintele, apare aceasta “izolare”. In caz contrar, tanarul adult va avea intimitate, avand o familie, prietenii, etc.

A saptea criza este “personalitate si dezvoltare sociala” versus “stagnare”, care apare de la varsta de 30 de ani pana la batranete. Odata ce o persoana s-a casatorit si si-a intemeiat o familie, trebuie sa faca fata dorintei de a da ceva inapoi lumii.

Aceasta criza se refera la nevoia de a avea o cariera, de a creste copii si de a face alte lucruri pentru a-si satisface nevoia de a-si sti locul in lume.

Aceste lucruri sunt ingrijirea nepotilor, a da meditatii altor copii, in mod voluntar sau orice altceva simt ca este important pentru ei. Daca nu isi satisfac aceste scopuri si simt ca nu contribuie cu nimic atunci apare acest sentiment de stagnare.

A opta criza este “integritate” versus “disperare”, care apare la o varsta inaintata. La o varsta inaintata, moartea se intrevede foarte aproape.

Persoana poate sa-si continue viata, sa fie implicat, sa-si viziteze familia, el fiind, in acest mod, integru.

Ori, fiind constient constant de moartea iminenta, poate nenoroci o persoana, aceasta indepartandu-se de familie, prieteni, refuzand sa participe la activitati, devenind, astfel, deprimata.

Aceasta criza este depasita cu succes, in cazul in care o persoana nu se indeparteaza de viata mai repede decat trebuie.