Alegem "bine" sau "rau", cand e vorba de copiii nostri?

Izolarea, care este aproape de neconceput pentru tine poate fi o sursă de viață și un  izvor de creativitate pentru mine. Prezența altor oameni in viața ta, nevoia de noi prietenii poate fi vitală pentru tine iar pentru mine poate fi un obstacol. Nevoia si dragostea ta pentru bani care iți fac viața mai semnificativă și mai sigură, poate fi pentru mine dezastruoasă. Nevoia ta de viața socială bogată poate reprezenta pentru mine o blocare a creativității.

Intradevar..."bine" si "rau" sunt relative pentru fiecare persoană și fiecare situație. Cu toate acestea, ne îndemnăm  copiii să fie buni și să facă "bine". Le insultăm astfel inteligența? Sau facem mai mult decât atât? Inoculăm in mințile lor noțiuni rigide, le limităm gândirea și le suspendăm creativitatea! Da, asta facem! Și toate astea...din dragoste pentru copiii noștri! Ironic, nu-i așa?

Am putea dori o pisică în locul unui tigru, deoarece  iubim pisicile și ne e teamă de tigrii. Am putea dori ca o girafă să fie zebră deoarece ne plac dungile. Am putea dori  ca o broască țestoasă să fie un iepure dearece iubim viteza și ne e teamă să fim numiți "lenți". Speranțele și temerile noastre, anxietatea și visele noastre, memoria și imaginația, toate acestea sunt adesea proiectate în copiii noștri  într-un efort de a trăi "bine". Nu am făcut altceva decât să-i închidem într-o închisoare. O închisoare  plină de noțiuni învățate, frustrare și amărăciune și a-i face astfel indiferenți și plini de ură. Facem acest lucru pentru că nu-i putem iubi suficient pentru a-i putea lăsa în pace și libertate!

Temerile noastre deghizate în dragoste, egoismul nostru deghizat în dragoste, în forma de posesivitate chiar, devin de cele mai multe ori o plantație de buruieni crescute printre  plante sănătoase. Trebuie să ne amintim că binele și răul nu sunt valori absolute. Mai degrabă ele sunt noțiuni învățate și se formează astfel valoarea de "credință de viață". Omitem astfel că un gând sau o acțiune variază în funcție de persoană și loc. Astfel, "bun" sau "rău" este relativ și nu poate decide cu finalitate ceea ce este bun sau rău pentru copiii noștri. Mă refer aici la modul în care insistăm a spune copiilor noștri ce carieră să aleagă, ce pasiuni să urmeze sau pe cine să iubească.

În aproape toate deciziile copilului este indicat să-l iubim necondiționat, să-l susținem și să-l lăsăm să decidă pentru el. Adoptând o astfel de atitudine, transmitem copilului un mesaj foarte important. Îi oferim copilului posibilitatea de a-și folosi mintea lui pentru a lua o decizie; îl facem astfel să se simtă util, oferindu-i importanță și atenție.

Problema cu intențiile cele mai bune este că sunt doar intenții.  Pentru a transforma aceste intenții în acțiuni este nevoie de iubire extraordinară, răbdare, perseverență și curaj. Avem nevoie să cădem, să învățăm și să ne ridicăm de fiecare dată. Noi, ca parinți, trebuie să recunoaștem umilința ca sursă  importantă de învățare, căci astfel  știm cum am greșit.
Părintele este o sursă de autoritate. În încercarea lui de a demostra și de a aplica autoritatea, el trebuie să fie atent și să evite a deveni o sursă de teroare pentru copilul lui. Fără curaj...dragostea este un ideal gol și nici o urmă de învațare nu poate fi posibilă. Prin urmare, trebuie să ne asigurăm ca ei să răspundă la autoritate cu respect și nu cu frică. Trebuie să luam în considerare lipsa lor de teamă ca o expresie a iubirii și o incredere în noi, ca parinți.

Iubirea necondiționată este posibilă doar atunci când teama dispare complet. Cu iubire necondiționată sunt posibile căi  infinite de învățare. Altfel spus, pentru un copil care a primit iubire necondiționată,  orice este posibil. Și aici...din nou...nu putem obține  iubire necondiționata dintr-un izvor de frică și autoritate.
Ca părinți, apar două dificultăți. Una dintre ele: avem tendința de a vedea totul din punct de vedere al persoanelor care au autoritate asupra copiilor lor. Am face bine sa ne amintim că nu avem autoritate divină și absolută și că statutul de părinte înseamnă doar un rol; și cel mai important...autoritatea este inseparabilă de responsabilitate. Prin urmare....o doză mare de autoritate implică aceiași doză de responsabilitate pe umerii noștri.

Deci..pentru ce suntem responsabili? În primul rând, suntem responsabili pentru a-i asigura copilului supraviețuirea. Pentru a asigura acest lucru, trebuie să-i oferim hrană, apă și odihna. Suntem responsabili pentru a-i oferi dragoste și afecțiune atunci cand el are nevoie de acestea și nu numai. Suntem responsabili în a-i oferi copilului oportunitatea de a învăța, de a citi, de a gândi, de a merge la școală. Suntem responsabili pentru a ne asigura ca el învață câteva  principii de baza ale vieții, cum ar fi respectul pentru ceilalți și pentru sine. Într-o oarecare măsură, am putea chiar monitoriza progresul lui pe masură ce crește. AICI, mai mult sau mai puțin, responsabilitățile noastre se opresc.

Nu avem absolut nici un drept în a-i spune cu cine să se căsătorească, cu...cerșetorsau prinț; dacă ar trebui să facă mulți bani sau să trăiască cu necesitățile de bază;  nu avem nici un drept să gândim în locul lui. Suntem responsabili doar în a-i furniza instrumente de gândire și  a-l lăsa pe el să decidă. Nu suntem responsabili în a-i furniza credințele noastre de viată. Spre exemplu... Dacă i-am spune că munca fizică este josnică  iar cea intelectuală este respectabilă, dacă i-am spune că a face bani și a fi bogat este un lucru bun și a fi sărac este un lucru rău...nu vom face altceva decât să plantăm în mințile și sufletele lor semințele mândriei, prejudecății, egoismului, vanității și prostiei. Ori noi nu dorim asta, nu-i așa? Nu vom face altceva decât să  plantăm în ei o parte din nebunia noastra. 

Să nu ne sufocăm copiii cu noțiuni rigide și să nu bifăm căsuțe  cu "bun" sau "rău"!
Să le oferim sprijin, iubire și orientări generale și apoi să-i eliberăm! Să ne încredem în judecata și inteligența lor. Să ne permitem să acceptăm că viața poate fi trăită în  milioane de feluri, fiecare pentru a satisface o persoana diferită. Să ne permitem ca propriul izvor de creativitate să curgă. Este nevoie doar de un mic efort din partea noastră...acela de a-i elibera și a pleca din calea lor.

Astfel...ne eliberăm din propriile noastre închisori și vom putea creste odată cu ei.

Aurelia Macavei, psihoterapeut