Cocorica in vizita

A fost o dată ca niciodată un peruș pe care îl chema Cocorică. Locuia într-un apartament la etajul zece într-un bloc din București. Colivia lui era una de lux și era liber să hoinărească după bunul lui plac în toată casa, bineînțeles când nu erau deschise geamurile apartamentului de la etajul zece. Era un mare vorbareț. Cel mai mult îi plăcea să întrebe "Ce faci?" și să-și pronunțe numele. Îi plăcea tare mult și să se admire în oglindă.

Cocorică era un mare pofticios. Părinții lui adoptivi nu puteau să mănânce nimic fără el. Dacă mâncarea nu era potrivită pentru el, nu era nicio problemă, nu refuza niciodată un pic de miez de pâine. Ideea era să mănânce împreună. Adora ritualul meselor în familie și ținea foarte mult la acest lucru.

Într-o bună zi, familia lui adoptivă a trebuit să plece din oraș. Pentru a nu-l lăsa singur acasă până la întoarcerea lor l-au lăsat în grija unei prietene care la rândul ei avea un peruș. Atunci Cocorică l-a cunoscut pe Biju.

Biju, un peruș ceva mai tânăr decât el, nu a fost deloc încântat de această vizită.

- Ce cauți în casa mea?

- Sunt doar într-o scurtă vizită. Nu-ți face probleme, nu-ți voi ocupa teritoriul și nici nu îți voi afecta relația cu părinții tăi adoptivi.

- De unde știu că spui adevărul?

- Te asigur. Mi-ar plăcea să fim prieteni.

- Trebuie să știi să-mi câștigi prietenia, spuse morocănosul Biju.

- Ce ar trebui să fac? Învață-mă tu!

- Păi, în primul rând să nu fii prea apropiat de părinții mei. Sunt o fire geloasă și devin nervos. Să nu poftești la meiul meu și nici la apa mea. Să păstrezi distanța. Altfel, te voi ciuguli și nu-ți va plăcea deloc.

- Am înțeles și îti voi respecta dorința.

Cocorică era mult mai prietenos decât Bijou. Cânta frumos, vorbea și îi uimea pe toți. Biju mocnea de ciudă. Ar fi vrut și el să facă toate aceste lucruri însă mama lui adoptivă poate că nu a știut să fie prea apropiată de el. Nu a știut să-i câștige încrederea și astfel el a devenit reținut față de tot ceea ce-l înconjura. Singurul lui prieten era perușul de plastic care locuia în colivia lui.

- Cum de ai învățat atâtea lucruri?, s-a hotărât el să-l întrebe pe Cocorică.

- Nu mi-a fost deloc greu.

După ce m-am așezat pe suport, mama mea adoptivă a introdus ușor mâna în colivie. Inițial, m-am ferit de mână, dar a insistat. Și ușor, ușor am învățat să urc pe deget. Apoi, cu multă răbdare mi s-au repetat mai multe cuvinte pe care cu timpul le-am învățat și eu.

- Da, și cu mine s-a încercat metoda asta, dar eu nu mă las convins așa ușor.

- Păcat, asta v-ar fi făcut să deveniți mai apropiați.

- Se poate. Acum e prea târziu.

- Niciodată nu e prea târziu. Fă tu primul pas. Vino în zbor pe umărul mamei tale adoptive, fără frică și vei vedea că gestul tău vă va apropia.

- Ma voi gândi la asta.

Biju a ținut cont de sfatul primit. Astfel a devenit mai prietenos și și-a dat seama că atunci când aduci bucurie celor din jur tu însuți te bucuri și viața este mult mai frumoasă.

- Mulțumesc pentru ajutorul tău, Cocorică. Mă simt mult mai bine acum. Simt ca într-adevar eu și mama mea adoptivă am devenit cei mai buni prieteni. Eu cânt frumoase triluri, iar ea mă mângaie cu grijă. Se produce un schimb de energie care ne binedispune pe amândoi. Îți sunt recunoscător.

- Mă bucur pentru voi.

A sosit ziua în care cei doi peruși și-au luat la revedere, însă se gândesc unul la celălalt cu mult drag și așteaptă cu nerăbdare să se revadă.

Text: Simona Ioniță
Desen: Antonia Nweke (6 ani)