Experiențele din copilărie ale părinților marchează relația acestora cu proprii lor copii. O fetiță crescută cu disciplină negativă, poate deveni o mamă nesigură, care la rândul ei își pedepsește copiii.
”Ca aproape orice copil din România comunistă, am crescut cu cheia de gât şi am fost învăţată să îmi respect părinţii şi profesorii cu bătaia, urechelea sau chiar cu cureaua. Juram printre dinţi că, atunci când voi fi mare, nu le voi face aşa ceva copiilor mei. Niciodată. Dincolo de durerea fizică, umilinţa era de nesuportat. Îmi imaginam că părinţii mei nu mă mai iubesc şi că i-am dezamăgit teribil. Mă cuprindea teama doar cand auzeam uşa de la intrare. Știam că o notă mică, o hăinuţă nearanjată, temele neterminate ar fi putut declanşa reproşurile, umilinţele verbale sau chiar bătaia.
Acum sunt un adult în toată firea, am un loc de muncă, o familie frumoasă cu doi copii, de patru si şapte ani. Sunt ambivalentă faţă de copilărie: uneori îmi spun că disciplinarea cu palma mi-a prins bine, m-a făcut să mă ţin departe de rele şi aproape de şcoală. Dar resimt și consecinţele negative ale bătăii: sunt nesigură, am încă un nod în gât când dau ochii cu tata sau cu şefii (parcă am în continuare şapte ani); dacă mi se cere să spun ceva despre mine, voi spune ceea ce mă deranjează, ceea ce nu pot sau nu ştiu să fac – mi-e greu să mă laud pentru că nimeni nu m-a lăudat, mi-e greu sa accept complimente – pur şi simplu nu le cred. De ce ar spune cineva lucruri drăguţe despre mine? Oricum nu sunt reale, nu mi le-a spus nici mama ...
